Live

Sunt bolnava de sarcasm acut

Si nu numai. Ei, dar vedeti ce face societatea noastra bolnava din noi? Ne imbolnavim o data cu ea, suntem parte din ea si de aceea ne numim toti bolnavi de cate ceva pana la un punct final. Anii mei nici multi si nici putini au pus asemenea presiune pe umerii mei incat presiunea s-a transformat direct in boala sociala pentru ca nu mai pot si nici nu mai vreau sa trec cu vederea nimic, dar absolut nimic. Poate fi oboseala cronica, as putea spune ca am obosit si nu ca sunt bolnava, insa asta ar insemna sa ma imbat cu apa rece (buna rau pe Iulie asta neastamparat de fierbinte) cand de fapt eu stiu ca sunt mai mult bolnava decat obosita sau satula.

Sarcasmul este afectiunea principala de care am inceput sa sufar o data ce mi-au inceput si anii maturitatii. Copil fiind, luam de buna orice mi s-ar fi spus si ma suparam ca naiba, mai-mai sa-mi smulg frumusete de par de pe capsor si plangeam si oftam, Doamne cat puteam sa oftez si sa ma intristez. Acum am rezolvat-o pe treaba cu cel mai frumos zambet de care dispun si cei mai ficsi si inghetati ochi frumosi ever. Pai dar gata, nu mai stam la discutii. Tu banuiesti ca esti prost, eu sunt sigura de prostia ta dar in acelasi timp si de inteligenta mea si te las in plata Domnului sa faci si sa crezi ce vrei. Ca de exemplu, imi fac unghiile, vine individa si spune “Mvai, dar in locul tau nu as fi avut curaj sa ies cu unghiile alea din casa”. Imi iau un moment de respiro, timp in care ma uit la manichiura mea fistichie si ii spun companioanei mele de discutie “Ai dreptate, nici cu nasul meu n-as fi avut curaj sa ies. Nicaieri, niciodata!”. Ce, ce-am zis? O alta individa, mai saraca cu duhul, biata de ea are o parere excelenta despre sine si ma rog, cine sunt eu sa ii stric asemenea fericire? Individa asta in momentul cand deschide gura aduce aversele cu ea. Bineinteles ca sunt rea si spun ca ma deranjeaza aspectul asta, de aceea o evit cat pot de tare dar cateodata nu am pe unde sa ma bag. M-a invitat la ziua ei si i-am cumparat o umbrela cu tot cu suport. Nu s-a prins nici pana azi. Cu alta ocazie ma admira unul pe strada si striga cat il tineau plamanii “Pis, pis, pisi” intr-una. Hmmm, omul era disperat, se vedea pe chipul lui. M-am oferit sa il ajut sa isi caute pisica, am crezut ca s-a urcat intr-un copac si am vrut sa sun pompierii ca sa o salveze dar noul meu prieten in schimb s-a uitat crucis la mine si a plecat uitandu-se in urma. Naiva de mine!

O alta afectiune de care m-am imbolnavit in prezenta societate este reprezentata de nenumarate crize. Cred ca am doua, trei crize sanatoase pe zi, asa ca sa fie treaba treaba. Crizele de dulce le indur cu greu atunci cand ma apuca fiindca se mai intampla sa nu pot sa plec sa mi le potolesc sau sa fie 2 dimineata si sa imi fie prea lene. Dar in momentele cand sunt libera ca pasarea cerului si mai e si o ora normala ma infig cu cel mai mare simt de raspundere in prima cofetarie care imi iese in cale. Nu imi trece pana nu simt ca ma ia cu lesin, de aceea nu-mi lipsesc din camara mierea de salcam si dulceata de nuci. Nu ati terminat de citit ce am scris si deja va imaginati ca sunt constienta de cele “n” kilograme pe care le am dar sa stiti ca aici sunt saraca, nu am decat 50 de vreo 8 ani incoace. Iar mai inainte de asta nici ca saream de 48, deci imi permit sa ma crizez astfel.

O alta forma de criza este cea gramaticala. Am avut si un post pe tema asta unde s-a vazut clar ca eram in mijlocul unei crize majore si am simtit nevoia sa imi vars oful intr-un stil cat mai original. Puteti observa in detaliu toate etapele aici. Prostia si nesimtirea ma enerveaza cel mai tare. In ziua de azi e bine sa fii nesimtit, pentru sanatatea mintala dar hai totusi sa nu vorbim de o nesimtite crasa. Ca pe aia o articulez de nu se vede.

“Teama naufragiatului” pune stapanire pe mine in momentul in care stau dimineata la cafea si constat consternata ca nu am telefonul cu mine. Nu tu Facebook, nu tu Whatsapp, nu tu WordPress. Am impresia ca in momentul ala se intampla ceva frumos fara mine, iar eu nu sunt acolo ca sa ma bucur sincer. Asa ca dau fuguta in toata casa ca sa imi caut blestematul ala de telefon si atunci cand il gasesc brusc inima mi se asaza la loc. Nu mai spun ce se intampla in momentul in care ma aflu intr-o zona fara semnal. Nu maini, nu picioare, nu cap.

De asemenea mai sufar si de o boala destul de intalnita in randul lumii dar careia nu am reusit sa-i scornesc o denumire. E atunci cand auziti ceva si nu va puteti abtine sa nu ii dati o semnificatie mai deocheata, iar limba noastra romaneasca dulce ca un mar parguit bine ne ofera destule ocazii ca sa facem asta. Ma bufneste rasul ori de cate ori imi amintesc ca la gradinita cantam cantecul ala “O, Suzana”, iar o colega de-a mea inzestra cowboy-ul acela mai mult decat a facut-o natura itself. Adica ”O, Suzana, sunt cowboy vestit,/ Am trei picioare si-un cutit si-n lupta am pornit.”. Mi-a mai fost dat sa aud si o profesoara care nu prea era ea sigura de cunostintele noastre la materia ei si ne-a intrebat fix cand era mai liniste “Simtiti ca v-ati mai dat drumul copii?”. N-am putut sa nu zambesc. Colegii mei erau rosii ca niste dracusori :D. Situatii mai sunt “bag-o pe asta”, “scoate de acolo”, “nu ma mai impinge”, “a scos-o si a bagat-o la loc (cartea din biblioteca)”etc.

Hmm, citesc si observ. Bolnava mai sunt. O sa revin si cu sindromuri. De fapt, cred ca e unul singur.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s