Nesimțirea teribilului mulțumesc

Avem parte de destule nesimțiri, cu toții, la rândul nostru suntem și noi nesimțiți, cu toții, trăim în nesimțire, o mare de nesimțiți ce suntem. Nu ne interesează încălzirea globală, nici faptul că prețurile au explodat fix înainte să scadă TVA-ul, nici că trebuie să ne înglodăm în datorii pe 30 de ani ca să ne luăm casă, nici că am uitat să spunem „bună ziua” sau „mulțumesc”, nici că salariul minim pe economie e sub 500 de euro pe când în alte țări (că tot vrem noi o țară ca afară) e cel puțin șapte – opt sute. Noi vrem „smartphoane”, tablete, diverse device-uri ca să ne facem viața nesimțită mai ușoară, mai nou vrem și smerenie (da’ de unde), vrem de toate noi, de ce n-am vrea la o adică? Hai, fie, astea-s chestii mari, poți găsi scuze pentru ele, poți spune ca altă treabă decât să te gândești la încălzirea globală n-ai, dar în timpul în care trăiești, respiri, interacționezi cu alți oameni fii frate mai puțin nesimțit! Nesimțirea costă, să știi! Îi costă nervi pe alții.

Până la urmă, nu caracterul e nesimțit, ci omul. El așa ca ființă, cu tot ce ține de el. Eu cred că asta vine din nevoia unora de a se folosi de diverși. Nevoia de oameni, în final constă de fapt în nevoia nesimțită de a te folosi de acei oameni. A te folosi de cineva e un fel de artă, cumva cel care dorește să se folosească de un om mai intâi studiază persoana in cauză, ceea ce rezultă că îi știe verigile slabe, îi repetă lucruri pe care vrea să le audă și merge direct către scopul bine stabilit (anumite experiențe mă fac să cred că scopul ăsta e stabilit inconștient, pentru că așa e firea nesimțitului, nesimțită).

Sunt curioasă ce urmăresc mai exact astfel de primate. Cu ce le ajută in viață? Nesimțirea ajută la ceva? În viață?

Trăim într-un nămol de nesimțire și ne bălăcim în el, ăștia care aleg să fie nesimțiți de la cap până la coadă, cel puțin. Lor le place la noroi, savurează fiecare bulă de indolență.

Vobesc mai mult din experiența altora dar și din a mea, deși nu prea am avut de-a face. O, ba da, stai. Am avut o dată și de atunci nu-mi mai trebuie să ajut pe nimeni așa că sunt eu fată bună. Pot ajuta, bineînțeles. Dacă pot și dacă vreau. Mai ales dacă vreau. Este esențial să vreau. Și persoana în cauză să fie simpatică. Foarte simpatică. Înainte nu conta, dacă ținea de mine și puteam și aveam cum, mie imi plăcea sa ajut. But not anymore! Nici măcar „mulțumesc”, mă? Mul-țu-mesc.

Ce mă uimește e că nesimțirile de genul ăsta vin fix de la persoanele de la care te aștepți mai puțin. Dar cel mai puțin. Iar faza cu „mulțumesc” mă enervează cel mai tare. Pentru melteni: „mulțumesc” nu e just a meaningless word, e un gest pe care dacă nu îl faci, ești nesimțit.

Cred că ar trebui să revin la recenziile mele că mă enervez prea tare.

Sursă foto.